Marea Britanie, fără opțiuni și fără ieșire din UE

Tentativa amânată a Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană a spulberat cele două iluzii în care trăia comunitatea internațională de la sfârșitul Războiului Rece: suveranitatea națională și integrarea economică, cele două puncte finale ale istoriei, așa cum le numea Francis Fukuyama în celebrul său eseu din 1989.

Din punct de vedere juridic, lumea se compune din 191 de state suverane care, în mod liber, încheie între ele tratate, acorduri și asocieri. Marea Britanie este unul dintre aceste state. Incapacitatea sa de a realiza o ieșire veritabilă din UE ar reprezenta prima dată din istoria modernă când un stat suveran important este forțat să rămână într-o uniune voluntară din cauză că, deși este liber să plece, un astfel de gest ar fi prea costisitor.

Constrângerea trebuie înțeleasă ca un „continuum” care are la un capăt utilizarea forței și la celălalt sancțiuni economice și culturale ușoare, iar suveranitatea unui stat se poate măsura prin gradul său de vulnerabilitate la diversele forme de constrângere la care poate fi supus.

După acest criteriu, foarte puține dintre cele 191 de state sunt cu adevărat suverane, în sensul că doar forța militară le-ar putea obliga să-și schimbe politicile sau sistemul de guvernare: cu siguranță Statele Unite, China și Rusia, posibil Japonia și India. Marea Britanie și-a descoperit în mod dureros limitele propriei sale suveranități.

Rezultatul acestei simple alegeri binare pe care au avut-o de făcut alegătorii britanici la referendumul pentru Brexit din iunie 2016 s-a dovedit imposibil de implementat. Principalul obstacol nu este reprezentat de complicațiile din negocierile pentru un acord, ci mai degrabă de evaluarea făcută de cei aflați la conducerea vieții politice britanice că o ieșire abruptă ar avea costuri prea mari.

Toate eforturile Prim-Ministrului Theresa May din ultimele 30 de luni au fost dedicate respectării votului popular, în teorie, dar nu și în practică. Această strategie a fost susținută de faptul că niciodată nu a fost foarte clar ce părăsește Marea Britanie. UE și sistemele sale economice subordonate suprapuse seamănă mai mult cu o meduză decât cu o uniune politică și economică.

Pentru clasa politică britanică, testul suveranității naționale nu este reprezentat de capacitatea de a ieși din UE, ci de abilitatea de a ieși fără a perturba economia, în special integrarea economică cu țările UE. Atunci ce au gândit cei care au votat pentru o perturbare severă a relațiilor Marii Britanii cu UE?

Ceea ce mă conduce la cea de a doua iluzie: încrederea oarbă în virtutea supremă a integrării economice dincolo de frontiere și corolarul acesteia că frontierele naționale sunt obstacole în calea unei integrări perfecte a piețelor. Din această perspectivă, singura funcție a statului-națiune este să se asigure că politica națională este favorabilă piețelor, iar în această concepție țările sunt doar niște agenții guvernamentale.

Însă, așa cum ne atrage atenția Dani Rodrik, economist la Harvard, opinia conform căreia statele-națiune sunt doar vehicule ale integrării globale ignoră faptul că guvernele moderne sunt responsabile în fața propriilor cetățeni pentru deciziile pe care le iau. Într-adevăr, integrarea economică este benefică pe termen lung, însă pe termen scurt este un factor perturbator major al vieții economice și culturale. Din acest motiv a apărut un conflict între integrarea economică și politicile democratice.

Arhitecții UE au considerat în principal statele-națiune membre niște instrumente juridice pentru instituirea celor patru libertăți ale pieței unice: libera circulație a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a forței de muncă. Dar guvernele din UE răspund în fața alegătorilor. Ele nu pot ignora costurile integrării economice în modul egoist în care puteau să o facă predecesoarele lor din secolul nouăsprezece, în condițiile unor corpuri electorale reduse și aflate în posesia unor mari imperii.

Toți pro-europenii serioși sunt conștienți de multă vreme de problema deficitului de democrație al UE, însă nu s-a făcut mai nimic în acest domeniu. Spre deosebire de economie, politica nu a ieșit în mod semnificativ în afara granițelor naționale. Destul de logic, europeniștii convinși precum fostul ministru de finanțe al Greciei, Yanis Varoufakis, își doresc Statele Unite ale Europei. Doar un parlament veritabil care să-și exercite controlul asupra unui președinte ales ar putea să-i aducă pieței unice o legitimitate democratică.

Statele Unite ale Europei nu țin însă de politica concretă. Nu se poate realiza o democrație legitimă numai prin scrierea unei constituții. Alegătorii trebuie să interiorizeze sentimentul că dețin puterea politică, iar acest sentiment al proprietății dar și al obligației crește organic, nu se legiferează.

Așa că, în ciuda tuturor informațiilor suplimentare pe care le deținem astăzi despre costurile și dificultățile ieșirii din UE, dezbaterea despre Brexit nu a avansat față de vara lui 2016. Jurnalistul britanic Ambrose Evans-Pritchard, susținător al Brexit, scria în Daily Telegraph pe 13 iunie 2016 despre „alegerea elementară” pe care trebuie să o facă Marea Britanie: „fie să restabilească autoguvernarea deplină a acestei națiunii, fie să continue să trăiască sub un regim supra-național, condus de un Consiliu European pe care noi nu-l alegem în niciun fel”.

Rodrik era de acord că „regulile UE necesare susținerii unei piețe unice europene s-au extins dincolo de ceea ce poate fi suportat de către legitimitatea democratică”, dar rămânea optimist că o structură politică europeană unică ar putea evolua către susținerea pieței unice.

Întrebarea este dacă Marea Britanie mai poate să aleagă calea unei autoguvernări depline. Pare să fie prinsă într-o situație fără ieșire. Dacă acest impas va fi simțit pe scară mai largă de electoratul din țările UE, ar putea să reprezinte sfârșitul democrației liberale din Europa. Iar revenirea demonilor – sporirea influenței democrației iliberale sau chiar mai rău – nu poate fi departe.

Share
410 Vizualizari

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *